Cerul

Cerul a devenit mai viu in aceasta iarna. De un rosiatic supranatural apusul si frigul de afara pe care il simt prin fereastra inchisa ma indeamna la reflectie. Oare cati oameni vor muri azi pe Pamant? Iar dintre aceastia oare cati si-au dorit sa moara?
E clar, ma indrept incet, incet spre depresie. Depresie... ce prostie... Si totusi simt o tristete a sufletului ce ma cuprinde si ma roaga sa ma dau batut, imi roade spiritul de ani buni si uneori iese la suprafata aratandu-mi cat de mic si neansemnat sunt. In momentul acela redevin un tanc pe care mama il priveste cu ochi dojenitori facand tot felui de giumbuslucuri si care apoi se repede in bratele ei cerandu-si cu ochi umezi iertarea.
Acum cateva saptamani am inteles ca mor - nu, nu sufar de o maladie incurabila si nici nu am de gand sa ma sinucid - am inteles ca mor in fiecare zi, cu fiecare pas care il fac, cu fiecare atom de oxigen pe care il inspir. Si dupa ce am inteles ca mor, am facut greseala sa ma uit inapoi si am vazut cat de goale sunt unele povesti pe care uiti sa le scrii atunci cand ai timp. Poate asta e sursa tristetii mele de azi.
Tine-ma de mana, mama.