Sa mai stea.

Pentru cei rataciti, pentru cei ce-au pierdut, nu din cauza lor, nu c-au vrut, dar cumva drumul lor s-a oprit, pentru toti cei inchisi torturati de-o mie de ganduri, pentru cei care au vrut si mai vor si viseaza si dor, si au uitat sau nu stiu ca sunt vii ... sa mai stea, pentru ca acolo undeva, dincolo de ziduri finite libertatea-i a lor.

Pentru cei care mor si-au sa stea intre scanduri nici un dor nu-i destul, nici un vis nu-i prea mult, impliniti - neimpliniti, nenascuti - garboviti, n-au trait ce-au trait, au visat si-au murit, dulce zbor infinit, au luptat s-au oprit, drumul lor s-a inchis, ce mai om, ce mai vis ... sa mai stea, pentru ca acolo undeva, dincolo de ziduri finite libertatea-i a lor.

Cerul

Cerul a devenit mai viu in aceasta iarna. De un rosiatic supranatural apusul si frigul de afara pe care il simt prin fereastra inchisa ma indeamna la reflectie. Oare cati oameni vor muri azi pe Pamant? Iar dintre aceastia oare cati si-au dorit sa moara?
E clar, ma indrept incet, incet spre depresie. Depresie... ce prostie... Si totusi simt o tristete a sufletului ce ma cuprinde si ma roaga sa ma dau batut, imi roade spiritul de ani buni si uneori iese la suprafata aratandu-mi cat de mic si neansemnat sunt. In momentul acela redevin un tanc pe care mama il priveste cu ochi dojenitori facand tot felui de giumbuslucuri si care apoi se repede in bratele ei cerandu-si cu ochi umezi iertarea.
Acum cateva saptamani am inteles ca mor - nu, nu sufar de o maladie incurabila si nici nu am de gand sa ma sinucid - am inteles ca mor in fiecare zi, cu fiecare pas care il fac, cu fiecare atom de oxigen pe care il inspir. Si dupa ce am inteles ca mor, am facut greseala sa ma uit inapoi si am vazut cat de goale sunt unele povesti pe care uiti sa le scrii atunci cand ai timp. Poate asta e sursa tristetii mele de azi.
Tine-ma de mana, mama.

Intalnirea

-Aaaaaaa!
Tipa. Iar tipatul I se transforma intr-un geamat care fu repede acoperit de propriul ecou reverberat de peretii uriasei cladiri parasite.
Ingenunche, duse mainile la tample si isi aduna gandurile si sopti:
-Cum?! Doar au spus...
Pe chipul palid, neras si nedormit se citea o tristete adanca.
-Sunt singur, ultimul...
Se ridica in picioare,isi roti privirea prin sala, si adresandu-se unei multimi invizibile tuna scarbit:
-Lua-var dracu’!
Multimea, politicos, ii raspunse.
La plecare stinse lumina.

2.

Nebunul, poate a facut-o din prea multa dragoste sau poate a clacat de la stres, poate pentru ca pur si simplu a crezut ca e incompatibil cu viata si a gasit raspunsul cel mai usor la probleme.

3.

Atunci cand te prabusesti simti cum vidul iti umple stomacul, fara plase de protectie care sa te astepte jos sau fara ca cineva sa te prinda de mana si sa strige "Stai!", atunci cand totul se sfarseste ai mai vrea sa traiesti. Crud, trist si prea tarziu pentru a mai schimba ceva...

1.

Se arunca in gol.

Vantul...

Un tipat.

Sunt, încă.

A trecut ceva timp de când nu am mai scris pe blog. E păcat. Tot ce nu scriu se pierde, undeva în neant, idei mă parăsesc şi pleacă tăcut undeva departe... măcar dacă mi-ar lăsa ceva, un semn, ce n-aş da să le revăd, acum când stau în faţa acestei pagini goale... le simt lipsa. Poate mâine voi vorbi de ceva genial... sau poate voi tace.

Acum un singur sfat, o singură lecţie. Nu vă faceţi planuri, trăiţi-le.

Despre dragoste, viaţă şi moarte

Îmi este sete. Vreau sa înghit picătură cu picătură ploaia... să-mi cadă încet peste ochi şi buze iar eu să mă las cuprins de ea. Să mă zgârie ploaia, să-mi lase urme adanci pe trup,să-mi innece tot focul, iar eu să-i raspund cu un sărut. Vreau să traiesc văntul, vreau să mă las cuprins de furtună, să-i respir puterea şi să simt că zbor. Vreau pământul, să-i simt răceala şi să mă las cuprins de el, neclintit în a lui învăluire pe veci voi zâmbi, amintindu-mi că am zburat şi eu... odată.

Lupta

Rick Hoyt s-a nascut handicapat, i-a fost afectat creierul la naştere şi suferă de paralizie cerebrală. Pur şi simplu nu îşi poate controla muşchii. Doctorii au spus parinţilor lui Rick ca acesta o sa fie o legumă pentru tot restul vieţii si probabil aşa ar fi fost dacă nu ar fi fost înconjurat de dragoste şi sprijin din partea lor. A fost tratat de la început ca un copil normal, tot ce puteau face fraţii lui, putea face, cu puţin ajutor, şi el.În acest mediu Rick nu numai că a reuşit să ţină pasul, dar a reuşit chiar să exceleze.
Când Rick avea 11 ani a fost dus la un departamentul de inginerie din Universitatea Tufts şi a cerut ajutorul celor de acolo pentru al ajuta pe băiat să comunice. Aceştia l-au conectat la un computer iar prin miscarea capului Rick poatea controla cursorul de pe un ecran şi astfel el a putut vorbi şi chiar merge la şcoală.
După ce un coleg de liceu a rămas paralizat în urma unui accident şcoala a organizat un concurs de alergări pentru strângerea de fonduri. Rick a vrut atât de mult să participe încât tătal său nu a avut încontro, au participat la concurs, Dick a alergat şi l-a împins pe Rick aflat în scaunul cu rotile 8 kilometrii până la linia de sosire.
Acea zi a schimbat viaţa lui Rick Hoyt . "Tată, când alergam, m-am simţit ca şi cum nu aş mai fi paralizat" a spus Rick. De atunci tatăl său se luptă să-i ofere acest sentiment cât mai des.
Până în 2008, Echipa Hoyt a participat in total la 958 de evenimente sportive, dintre care 224 competitii de triatlon (incluzând 6 competiţii Ironman). De asemenea in 1992 au traversat SUA parcurgând 6000 de kilometri pe bicicleta în 45 de zile.

Imaginile însă vorbesc mai mult decît orice cuvinte:

Ziua 1. Sau cum sa incepi sfarsitul.

Înainte să fiu, am trăit. Inainte sa trăiesc, am vrut. Astăzi este ziua in care timpul s-a oprit, lucru de neînţeles pentru tine,dar pentru mine s-a oprit. Aşa, brusc. Lasăndu-mă gol puşcă, ipostoza pentru mine mai mult decât penibilă, îmi vine să urlu, sunt gol, dezbracat de toate, şi incapabil să mişca un deget. Aşa, pironit în mijlocul drumului, precum o statuie a vreunui Posedion modern dornic de publicitate. Deja s-a adunat o gloată de curioşi, sunt copleşit de dorinţa de a mă acoperi, dar timpul refuză să curgă, şi ei râd crud în juru-mi arătând cu degetul şi facând glume proaste.Zbier în gând: "De ce râdeţi, si voi cănd aţi venit pe lume eraţi goi, goi la fel ca si mine, ba poate chiar mai goi, de ce? Se hilizesc pervers şi se prind într-o horă nebună, cuvintele lor mi se sparg în timpan: "E gol, uitaţi omul gol, priviţi omul gol, nebun, stă nemişcat pe strădă ziua-n amiaza mare, nebun..", si toţi râd, nici măcar unul nu vine să mă acopere... Dacă aş putea să tremur, să ţip, să lovesc. Aş faceo.
Treptat oamenii încep să se deformeze grotesc, contururile copurilor se întrepătrund se dilată, iar cuvintele lor se transformă în ecouri ... imaginile se estompează iar ochii încep să-mi curgă, semn că timpul meu şi-a revenit. Refuz să mă misc, nu din exchibiţionism, dar simt ca nu mai are rost să mă mai ascund. Azi a devinit punctul de referinţa al anilor care au fost si a tuturor celor ce vor urma, bune si rele. Timpul şi-a schimbat cursul.